Selecție din “Peisaje, oameni și păsări”

O selecție de 7 poezii din
Krajolici, ljudi i ptice (Peisaje, oameni și păsări), editura Meandar Media, Zagreb, 2017.  Cartea a fost scrisă în limba română, dar a apărut doar în ediție croată.

 

CASA GALBENĂ

 

În fiecare aşezământ, în fiecare orăşel din interior sau de pe coastă, există aici o casă galbenă; străzile înguste, aleile pietruite şi fiecare asfinţit sau după-amiază îşi varsă lumina peste această casă parcă mai mult decât pe a celorlalte; străluceşte ca o piele fină, deşi casa galbenă este în general săracă, ochii-i sunt împăjenjeniţi ca după o noapte lungă din care iese apoi puţin mai arsă, aburind ca un dovleac; ridurile ei sunt însă mai adânci, aceste crăpături în care insectele îşi varsă ouăle lor mute, ceva zumzăie acolo, o muşcată-nsingurată, o umbră înmugurită, „…pentru că este fantastic, aceste case galbene în soare şi prospeţimea incomparabilă a albastrului“, şi pentru că prima casă care cade în război este casa cea galbenă, se destramă ca un pergament subţire, se face fărâme şi stelele nu mai pot să îi citească în palmă, ci doar o aud cum şuieră într-o scoică de lemn; aici piatra e rece, aici piatra priveşte-nspre mare, dincolo de grădina de măslini, aici piatra se-nchide în sine şi coace tot piatră; la geamurile lor, a atâtor şi atâtor case galbene, n-am văzut niciodată pe nimeni, ca şi cum o mână nevăzută ar fi desenat un zid: nu era nimeni în casa galbenă din Motovun, cea cu un uriaş pictat pe zidurile ei, nimeni în casa din Sveti Petar (şi tu mă trageai încet de mână), nimeni în casa din Vrsar, atât de mică şi dărăpănată, deşi rufe fluturau pe sârmă, nimeni în casa din Novigrad, doar câteva subţiri şi enigmatice umbre ca nişte mâini de lemn se foiau la geam, ceva strălucea acolo, poate un ochi de pisică, poate blana unui iepure; „pentru că este fantastic, aceste case galbene în soare“, şi pentru că din spatele storurilor mă văd cum trec pe stradă, îmi mişc mâinile de lemn, cum cresc pe mine peţioluri, nuferi, trandafiri; „prietenul meu, factorul, este la capătul străzii din stânga, între cele două poduri de cale ferată.“

 

PAPUCII LUI ABU CASSEM

Toamna mă încalţ în papucii lui Abu
Cassem şi tropăi
cu sângele meu negru tropăi
peste boabele de struguri
peste bezna în care un pictor varsă crini
şi-n toamna lui, în carnea lui amară tropăi –
scoală-te nebunule şi înghite culori
întinde-ţi oasele, sfinţeşte-ţi privirea şi vino cu mine
să plângem cocorii
sub aceste antene cu care prindem păsări
sub aceste cupole în care ardem şoareci
sub aceste avioane cu care prindem nori –

e toamnă şi toamna mă încalţ în papucii lui Abu Cassem
îi port ca pe două sticle de şampanie
două păsări la picior
îi ascult şi sunt goi ca două urechi de tinichea
în care bat clopotele
dar cum e o dalie care să plângă-ntr-altă dalie
şi cum e un stejar care se prăbuşeşte în propriul său trup?
Abu Cassem, nu-i nimeni aici cu mine să plângă cocorii,
o mâna de piatră care cade în apă.

 

NOAPTE

Noapte.
vântul trânteşte uşile ca o pisică nebună.
cineva desface sertarele
şi le-nchide din nou.
noapte tăioasă ca o erezie.
apa curge cu zgură
pe trup un fir
de pământ
oglinda, o erezie a nopţii.
ca într-un tablou de Chagall
cocoşul negru fuge în gheare cu timpul.
se loveşte de geamuri, de tibii, de oase,
se taie în tabla de la acoperiş
şi urlă.
înăuntru e linişte,
ăia nu se mai ceartă
nu-şi mai dau cu ligheanul în cap,
doar Georgeta face dragoste
cu feonul de plastic.
apoi cineva închide sertarele.
apoi nu se mai poate măsura nimic:
noapte,
vrăjitor zburlit cu pene
cocoşul negru fuge în gheare cu timpul.

 

ADÂNC

Am cuvântul adânc.
Am şi alte cuvinte.
Dar cuvântul adânc,
el este obosit
(…)

Danijel Dragojević

nu ne-am odihnit în el; am săpat în apă, am săpat în pământ, am săpat oasele, norii, am dat cu sapa în aripi şi în piatră, am smuls buruienile de pe chipul zeilor care de mult tăceau în noi, am smuls algele din părul tău, un port luminat, ne-am rugat pentru ploaie şi vânt şi nu ne-am odihnit; în el stau şoarecii lui Freud, albaştri, întunecaţi, precum cârdurile de albatroşi, în colţurile camerei lui seminţe albe ca un drog, un ocean de furnici; am băut în el, ne-am întins corăbiile la drum, am fumat în el şi am dansat, ne-am futut, am spart farfurii, geamuri, lumânări, sexurile noastre înalte şi moi ca nişte păpădii s-au împlântat în ziduri, am cerşit milă în el, am căutat să salvăm şi să schimbăm cu el, am distrus cuvintele şi ne-am urcat pe munţi cu cărţile noastre în buzunare arzând; felinare, avem felinare, striga după mine cuvântul, felinare, striga precum un duh pe o pasarelă de fier, iar eu eram obosit, aş fi putut să îi cumpăr unul doar ca să i-l arunc în cap, să se aprindă meduzele, să-l luminez precum un dirijor aprinde carbunii din ţeasta unui violoncel; am săpat în culori, am săpat în paturi şi în piatră, în nervii noştri ca nişte şopârle lungi, în oasele noastre ca două surori, am săpat în păsări, în zborul lor prin vid şi prin ceaţă, am lovit cu ciocanele în tabla norilor, şi nu ne-au auzit; ne-am pierdut în el ca într-un palat asurzitor, printre candelabre imense şi ierburi, de la el ne-am aprins degetele ca de la o brichetă şi cu ele am desenat pe ziduri umbre şi goluri.

şi nu ne-am odihnit.

 

HALD HOVEDGAARD

Am făcut dragoste în vechea capelă, sub clopotul
în care se aciuase un pui de fantomă
sânii tăi spumoşi ca o rugăciune pe vârful limbii
simplă şi albă femeie de modigliani.
străinul se pregătise de culcare, se înfofolise bine
căci e friguros şi are oasele bătrâne –
lupii care vin tocmai din Germania au tăcut.
apoi mi-ai povestit despre Muzeul Kierkegaard, despre Regine
Olsen, despre inelul care l-a topit şi i l-a întors înapoi
sub formă de cruce. mâinile mele au darul
să schimbe lumina-n întuneric, degetele mele lungi
au ştiut să zgârie zidurile, ochii mei s-au despărţit
de ai tatălui. demult, sub o salcie bătrână şi o ploaie
năprasnică n-am putut decât să mă bucur în fond că aurul meu
topit, capul lui de şarpe şi-a atins coada şi mi s-a furişat
tăcut pe deget.

 

CHIORU’

avea hainele pline de var, picioarele sclintite, împiedicându-se ca un ceasornic la intervale regulate – un fel intim şi dureros de a măsura timpul; ne-am intersectat într-o elipsă a unei propoziţii, într-un ochi de pahar cu mici şerpi argintii; Chioru’, mătăhălos, umbla greoi ca şi cum cămara trupului său, neprimind lumină, stoca ghemuri încâlcite de materie, vise condesate ca nişte bile de carbon, băuturi mâloase şi crini lungi ca sepiile învârtoşându-se pe retina galbenă a ochilor; avea cuvinte tăiate cu ferestrăul, acoperite cu storuri mari de fier, păreri despre viaţa tainică a florilor, despre alte anotimpuri; şi, într-un sat de la câmpie, nu departe de Bucureşti, mai avea mormântul său; în vizită cu prietenii din cercul strâmt – doar cu ei – Chioru’, la crucea cu poza şi numele lui, stropind pământul cu vin, cântănd, pişându-se, maimuţărindu-se ţinea discursuri în memoria celuilalt, al decedatului care n-a fost să fie. doi chiori, la fel de vii, la fel de morţi, privindu-se faţă în faţă.

 

CEAS DE PERETE CU ARIPĂ ALBASTRĂ*

pe acest zid încă de mic am desenat fluturi dureroşi
sfârşituri de drum şi oameni învinşi.
nevoia de despărţire a fost întotdeauna mai puternică
decât sărutul.
zidul era o pânză imensă de cinematograf
care trebuia umplută cu eroi.
în mijlocul lui ceasul albastru.
am vagabondat pe paginile cărţilor
am trecut munţii cu păstorii
am fugit de,
am căzut în,
şi de fiecare dată m-am întors la zid.
pe el am crescut caprele sălbatice, am cântat coarnele de bou
am mângâiat pieile de şarpe.
îmi părea că cineva de dincolo de zid mă privea
şi asta era bine, nu eram singur.
dar ceasul cu aripă albastră tăcea.
mai târziu am născut un ou de plumb. singur şi gol,
perfect rotund l-am ţinut în capul meu. o lanternă magică,
prietenul ceasului cu aripă albastră. ascultam pietrele toamnei
ticăitul lor plăsmuind câteva grădini
foşnetul rochiilor mamei.
grădini fantastice în care fructul cel mai de seamă era moartea.
îmi plăcea parfumul ei de dincolo
de acolo totul parcă începea.
dar ceasul cu aripă albastră tăcea.
ca o hienă am mers apoi după mirosul unor păduri necunoscute,
am crezut că pot călări acest grifon
care mă aştepta, mă tot aştepta şi aripa lui se umfla
cu fiecare cuvânt.
îţi vei face o casă, a spus, şi eu o voi dărâma.
îţi vei face alta – o voi dărâma.
mă vei uita – te voi dărâma
vei încerca să mă alungi, să mă dărâmi –
te vei întoarce la mine. sunt aici cu tine mereu
ceasul tău albastru, aripa ta.

 

 

* După titlul unui tablou de Chagall

Leave a Reply